REPORTAJ – Cel mai mare ghetou nazist in aer liber din Europa a fost la Dej

Publicitate

 

Evreii din România comemorează 70 de ani de la deportatea a 150.000 de evrei din Transilvania de Nord spre lagarele naziste, de unde s-au mai întors aproximativ 10% dintre ei.

„Transilvania de Nord a fost leagănul unor importante comunităţi evreieşti,îinainte ca Holocaustul să distrugă vieţi, familii, speranţe, să răpească definitiv farmecul ancestral al unui oraş ca Dejul. Odata cu decimarea evreilor dejeni, ceva s-a rupt definitiv, iar oraşul însuşi nu a mai fost la fel…”(Evreii someşeni)

Marea deportare a avut loc în vara anului 1944, când evreii din Dej şi împrejurimi au fost duşi în ghetoul din Pădurea „Bungur”, o pădure împrejmuită cu reţea de sârmă. Despre acest ghetou se spune că a fost cel mai mare în aer liber din Europa. În ghetou au fost adunaţi aproape toţi evreii din Dej şi din împrejurimi. Conform statisticilor, de aici, au fost deportaţi 10.300 de evrei, direct spre camerele de gazare. Puţini au supravieţuit ca prin miracol, iar unii au avut norocul să fugă înainte de marea deportare. Ghetoul din Pădurea „Bungur” era păzit de de poliţiştii locali şi de circa 40 de jamdarmi unguri. La o casă de lângă ghetou, nişte detectivi, împreună cu nilaşişti au organizat aşa numite anchete de torturi. Aici erau aduşi evreii bănuiţi că şi-ar fi ascuns lucruri, fiind maltrataţi şi schingiuiţi în modul cel mai barbar. I-au descălţat şi dezbrăcat, iar apoi cu bastoane de cauciuc i-au lovit în tălpile picioarelor şi peste corp încât ţipetele şi vaietele se auzeau în întreg ghetoul. După 14 zile s-au făcut primele transporturi de evrei spre lagărele naziste. La ieşirea din ghetou fasciştii nilaşi din Dej au făcut percheziţii corporale evreilor, confiscându-le tot ce au găsit asupra lor, până şi actele, nelăsându-le decât un rând de haine de îmbrăcat.

 Mărturiile supravieţuitorilor, surprinse în cartea „Evreii someşeni”, scrisă de Diana şi Viorica Medan, scot la iveală comportamentul abominabil a unor agenţi ai Gestapoului, jandarmi maghiari şi „nilaşişti”, adepţii ai formaţiunii fasciste maghiare.

„Şochează lipsa umanitaţii şi decăderea acestor „mici Mengele” la un stadiu inimaginabil. Înainte de a ajunge în ghetou, unii evrei erau torturaţi, li se dă foc şi sunt aruncaţi, morţi sau vii, în râuri. Mulţi sunt bătuţi crunt, unii până mor. Sunt suspuşi la diverse torturi, dezbrăcaţi în pielea goală sau forţaţi să asite la supliciul rudelor. Sub pretextul că ar putea ascunde bijuterii în interiorul propriului corp, femei de toate vârstele, de la copile de 6-14 ani până la femei de 70 de ani, sunt supuse unor groaznice „percheziţii vaginale”, introducându-li-se în vagin beţe şi alte obiecte contondente, multe murind din cauza leziunilor. […] Malnutriţia, absenţa grupurilor sanitare, lipsa posibilităţilor de a se spăla, ca şi vremea nefavorabilă au cauzat, în multe locuri, serioase probleme de sănătate. Provizia de apă pentru miile de locuitori ai ghetourilor consta, în general, într-un număr limitat de cişmele, dintre care unele erau dezafectate zile în şir. Mulţi oameni au pierit din cauza unor maladii grave precum dizenteria, ferbra tifoidă şi pneumonia. Dacă evreii din Transilvania de Nord sunt printre cei mai decimaţi din toate zonele administrate de maghiari, proporţia se menţine, iar evreii someşeni sunt printre cei mai chinuiţi din Nordul Ardealului”. (Evreii someşeni)

 Dacă pentru mulţi dintre noi unele evenimente din trecut par desprinse dintr-un film sau dintr-o carte de istorie, pentru câţiva oameni acestea sunt amintiri despre care nu vor sa mai vorbească, pe care ar vrea să le uite, dar nu pot sa le uite pentru ca datorează victimelor omagiul veşnic.

 „Pentru că am locuit la Turda am avut şansa de a rămâne în viaţă. În perioada aceea noi am pierdut casa unde locuiam împreună cu părinţii, iar în locuinţa noastră a fost deschis Centrul Naţional de Românizare. Noi am fost mutaţi într-o casă cu chirie. Din păcate pe fratele lui mama, pe soţia acestuia, şi pe cei doi verişori ai mei i-am pierdut atunci. Nu s-au mai întors. Mi-am pierdut şi colegi de şcoală. Îmi este foarte greu să vorbesc despre ceea ce a fost atunci. Au fost duşi 10.300 de evrei şi s-au întors mai puţin o mie. Nu pot sa spun decât: Dumnezeu să-i ocrotească!”, ne-a spus Iosif Farkaş, preşedintele Comunităţii Evreilor din Dej.

 „Tatălui meu îi era foarte greu să vorbească despre ce a trăit în lagăr”!

 „Tatăl meu a fost dus împreuna cu familia lui de atunci. Cu soţia şi cei doi copii, de 9 şi 13 ani. Tata a reuşit să scape. Era bun negustor şi a fost trimis după materiale de construcţii şi aşa a reuşi să se desprindă de cei cu care fusese trimis, şi aşa a reuşit să scape. Din păcate familia lui nu s-a mai intors. Îi era greu să vorbească despre ceea ce a trăit acolo. Prefera să-mi dea cărţi să citesc despre acea perioadă, pentru că lui îi era foarte greu să vorbească despre ororile din lagărele naziste. Ar fi însemnat să retrăiască toate acele momente cumplite. A stat în lagăr mai puţin de un an. Avea numărul tatuat, iar acest lucru sunt convins că îi amintea de toate clipele pe care le-a trăit acolo. Am stat 21 de ani în Israel după care m-am întors la Dej. Tata, din păcate, s-a stins în anul 1986”, ne-a spus Mişu Rosemberg, fiul lui Iosif Rosemberg.

 În lucrarea „Evreii someşeni” este surprins şi momentul deportării evreilor spre lagărele de la Auschwitz.

 „Deportarea propriu zisă a evreilor din ghetourile districtuale, centre zonale de colectare, s-a făcut în conformitate cu instrucţiunile „Marelui Oficiu al Reich-ului însărcinat cu Securitatea”, Reichssicherheitshauptamt- (RSHA), elaborate de Eichmann- Sonderkommando, care solicita dezevreizarea Ungariei de la est la vest. În consecinţă, primii deportaţi au fost evreii din Transilvania de Nord şi cei din Rutenia Carpatică şi din nord-estul Ungariei. Fiecare tren transporta câte 3.000 de evrei înghesuiţi în vagoane de marfă ferecate cu lanţuri, în condiţii inimaginabile, fără apă, hrană sau grupuri sanitare, iar mulţi mor pe drum. Încă înainte de a ajunge la Auschwitz-Birkeneau, evreii sunt transformaţi în numere fără identitate. Le era strict interzis să aibă bani lichizi, bijuterii sau bunuri de valoare. Imediat înainte de mutarea lor din ghetou pe platformele de îmbarcare au fost suspuşi unor noi percheziţii, pentru a li se descopri bunurile de valoare. În decursul percheziţiilor, documentele personale, inclusiv actele de identitate, diplomele şi chiar documentele militare au fost confiscate, posesorii lor devenind astfel nişte anonimi, oameni fără identitate. Erau înghesuiţi în vagoanele de marfă cu foarte mare brutalitate, iar fiecare uşă de vagon a fost legată cu lanţuri şi blocată”.

 Evreii someşeni deportaţi ajung în lagăre ca si evrei unguri. Majoritatea dintre ei ajung direct în camerele de gazare, iar unii martori oculari redau acele momente.

„Când am ajuns la Birkeneau aşa un miros de carne arsă ne-a izbit purtat de vânt, încât în grupurile care ajungeau noaptea, care nu numai că simţeau duhoarea dar şi vedeau flăcările înalţându-se din crematorii, mulţi s-au sinucis”. O altă evreică venită cu transportul maghiar, Judith Strenberg, povesteşte în cartea „Evreii someşeni”, despre momentul sosirii în lagăr: „Cadavrele erau presărate pe toate drumurile; corpuri erau spânzurate de gardul de sârmă ghimpat; sunetul îmuşcăturilor răsuna în aer contiuu. Flăcări uriaşe străpungeau cerul; un nor uriaş de fum suia deasupra lor. Lihniţi de foame, umanoizi scheletici descărnaţi se poticneau spre noi, murmurând sunete incoerente. Ei cădeau chiar în faţa noastră şi se aşezau cu un gâfâit al ultimei suflări”.

 „Sunt pur şi simplu amintiri care încă dor foarte tare. Lumea de atunci, evreii de atunci nu credeau că este posibil să se petreacă asemenea tragedii, nu puteau concepe că ei- care nu greşiseră cu nimic şi fuseseră buni cetăţeni, contribuiseră la dezvoltarea zonei, făcuseră acte de caritate pentru toţi sărmanii, indiferent de religie, se înţelegeau bine cu vecinii şi mulţi erau „foarte blonzi, cu ochi albaştri”, în ciuda „trăsăturilor semitice” etc.-, ei sunt condamnaţi la moarte fiindcă s-au născut evrei. Cum să înţelegi de ce?”, se întreabă şi acum Iosif Farkaş, preşedintele Comunităţii Evreilor din Dej.

 Pentru etrenizarea memoriei tuturor victimelor Holocaustului, supravieţuitorii au iniţiat, iar sculptorul Izsak Martin a realizat la Dej Monumentul Deportaţilor. Acesta a fost inaugurat în 1947, fiind primul monument evreiesc de acest fel din ţară. Un reper sau simbol turistic important din oraşul Dej este chiar Marea Sinagogă (Templul „Înfrăţirea”), impozantul lăcaş de cult fiind construit în numai doi ani, între 1907 şi1909, prin contribuţiile băneşti ale familiei rabinice Paneth şi ale altor 19 enoriaşi. Marea Sinagogă stă mărturie în faţa istoriei pentru comunitatea înfloritoare de odinioară.

„Cei ce mai suntem sau am avut rude pe aceste meleaguri avem datoria de a ne omagia înaintaşii. Majoritatea evreilor din zonă care au supravieţuit au emigrat în Israel, SUA, Canada, Anglia. Dintre cei rămaşi în România, mulţi s-au stabilit în oraşele mai mari, plecând la studii sau în căutarea unui loc de muncă mai bun. Aşadar comunitatea din Dej e tot mai mică…Organizăm şi acum întâlniri de suflet şi ne plecăm cu pioşenie amintirii celor care nu mai sunt printre noi, jertfindu-se pe altarul credinţei iudaice. Dejul evreiesc de astăzi este unul al memoriei…”, mai spune Iosif Farkaş.